LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ - Limba, credința și portul popular – repere ale identității românești din Serbia - O perspectivă istorică, religioasă și culturală

Prelegere susținută de Prof. Drd. Marian Gherghinescu, membru U.Z.P.R., în cadrul conferinței „Limba noastră-i o comoară”, organizat în Kladovo, Serbia, cu ocazia Zilei Limbii Române.

Stimați invitați,
distinși reprezentanți ai comunității românești,
doamnelor și domnilor,

Ziua Limbii Române este, prin însăși natura ei, mai mult decât o sărbătoare dedicată unui instrument de comunicare, este o zi a memoriei, o zi a conștiinței identitare, o zi în care suntem invitați să ne întrebăm nu doar cum vorbim, ci și cine suntem prin ceea ce vorbim.

Prin Legea nr. 53 din 14 martie 2013, ziua de 31 august a fost instituită oficial drept Ziua Limbii Române, iar legea prevede în mod expres posibilitatea ca această zi să fie marcată și în afara granițelor țării prin manifestări cultural-educative, evocatoare sau științifice. Faptul că această întâlnire are loc aici, în Serbia, în mijlocul unei comunități românești, conferă însă momentului o semnificație aparte, pentru că, atunci când vorbim despre limba română în afara granițelor României, nu vorbim doar despre o limbă care trebuie cultivată, ci vorbim despre o limbă care a traversat istoria împreună cu oamenii care au vorbit-o, iar în calitate de profesor de istorie și religie, consider că această temă poate fi înțeleasă cel mai bine prin raportarea la trei mari dimensiuni ale identității: limba, credința și cultura tradițională. Limba exprimă identitatea prin cuvânt; Credința o păstrează prin ritual și memorie spirituală, iar portul popular o face vizibilă prin simbol și tradiție.

I. Limba – memoria vie a unei comunități

Istoria ne învață că frontierele sunt realități schimbătoare. Se nasc state, se modifică granițe, se schimbă administrații, iar comunitățile umane trec prin transformări profunde,însă există un spațiu pe care frontiera politică nu îl poate delimita în întregime: spațiul limbii.

Limba maternă este unul dintre primele elemente prin care omul intră în contact cu lumea. Primele cuvinte sunt primite în familie, primele cântece sunt auzite în limba maternă, primele povești, primele formule de afecțiune, primele rugăciuni și primele explicații despre lume sunt, de regulă, rostite în această limbă. De aceea, limba nu este doar un cod de comunicare, ci o memorie transmisă.

Academia Română a definit, într-un material dedicat Zilei Limbii Române, limba română drept un fundament al identității și al ființei naționale și a subliniat rolul ei coagulant în istoria poporului român. Această idee este cu atât mai importantă atunci când vorbim despre o comunitate românească aflată în afara statului român, acolo unde limba continuă să fie vorbită în familie, în biserică, în școală și în spațiul cultural, devenind un factor de continuitate.

Prin limbă, generația prezentă poate intra în dialog cu generațiile care au precedat-o. De aceea, păstrarea limbii române nu este doar o problemă de educație, ci o problemă de memorie colectivă și de identitate.

II. Identitatea românească din Serbia – unitate și diversitate

Când vorbim despre românii din Serbia, trebuie să avem grijă să nu reducem această comunitate la o imagine uniformă.

Istoria românilor din Banatul sârbesc nu este identică cu istoria comunităților românești din Serbia de Răsărit. Există diferențe de evoluție istorică, de grai, de tradiții și de forme ale vieții comunitare. Tocmai aceste particularități ne demonstrează însă un lucru important: identitatea nu înseamnă uniformitate.

O comunitate poate avea forme locale diferite de exprimare și, în același timp, să păstreze un nucleu identitar comun. Limba, credința, memoria familială, tradițiile și conștiința apartenenței contribuie la constituirea acestui nucleu. Din această perspectivă, diversitatea internă a comunității românești din Serbia nu reprezintă o slăbiciune. Este o dovadă a capacității identității românești de a se adapta unor contexte istorice diferite.

III. Biserica – între credință, memorie și identitate

În calitate de profesor de religie, consider că rolul Bisericii trebuie privit dintr-o perspectivă mai largă decât cea strict instituțională. Biserica este, desigur, spațiul în care omul se întâlnește cu Dumnezeu, dar, în cazul comunităților istorice românești din afara granițelor, ea a devenit și un important spațiu al memoriei comunitare. În biserică se păstrează sărbătorile, ritualurile, cântarea, calendarul comunității și, în mod esențial se păstrează limba rugăciunii.

Aici apare una dintre cele mai profunde legături dintre religie și identitate. Limba română nu este doar vorbită în Biserică, este rostită înaintea lui Dumnezeu, este prezentă în rugăciune, în cântare, în Sfânta Liturghie și în momentele esențiale ale vieții omului: botez, cununie, înmormântare, sărbătoare.

Astfel, limba dobândește o dimensiune sacră, iar ceea ce este rostit în mod repetat în spațiul liturgic se întipărește în memoria comunității.

IV. Un exemplu al relației dintre limbă și credință

Un exemplu deosebit de relevant pentru comunitățile românești din Serbia de Răsărit îl constituie redobândirea posibilității de a celebra în limba română. Istoria recentă a comunității din Timoc arată cât de profund poate fi legată libertatea de a-ți manifesta credința de păstrarea propriei identități.

În 2005, la Malainița, a fost celebrată prima slujbă de Paști în limba română după o perioadă de aproximativ 180 de ani, moment care a devenit simbolic pentru eforturile comunității românești de a-și afirma identitatea religioasă și lingvistică. Mai târziu, în 2015, sfințirea bisericii românești din Negotin a reprezentat un alt moment important pentru românii din această zonă.

Aceste exemple ne arată că, pentru o comunitate, dreptul de a se ruga în propria limbă nu este un simplu detaliu liturgic, ci o formă de afirmare a memoriei și a apartenenței.

Astăzi, această continuitate este susținută instituțional prin Episcopia Daciei Felix, care are în structura sa Vicariatul Ortodox Român al Voivodinei și Vicariatul Ortodox Român al Timocului.

V. Dimensiunea biblică a transmiterii

Din punct de vedere teologic, există un principiu esențial care poate fi aplicat și problemei identității culturale: ceea ce primești trebuie transmis.

În Vechiul Testament, cartea Deuteronomului insistă asupra responsabilității generației adulte de a transmite copiilor credința, poruncile și memoria faptelor lui Dumnezeu, „Să le spui fiilor tăi” nu este doar o poruncă religioasă, este un principiu al memoriei, asta înseamnând că identitatea unei comunități nu poate supraviețui fără transmitere.

Aceeași logică poate fi aplicată limbii și culturii pentru că nu este suficient doar să existe limba română, ci să fie transmisă. De aceea, transmiterea este condiția continuității.

VI. Portul popular – istorie devenită simbol

A doua dimensiune asupra căreia aș dori să mă opresc este portul popular.

Din perspectiva istoricului, costumul tradițional reprezintă o sursă istorică și etnografică. El poate oferi informații despre comunitatea care l-a creat, despre relațiile sociale, despre ocupații, despre statut, despre sărbători și despre influențele culturale.

În Banatul sârbesc, cercetarea etnografică evidențiază tocmai existența unor particularități ale portului românesc în funcție de comunitate și de originea istorică a grupurilor. Prin urmare, costumul popular nu trebuie redus la frumusețea sa vizuală. El este un document cultural care poate fi purtat.

VII. Portul popular – o limbă fără cuvinte

Dacă limba este forma verbală prin care o comunitate își exprimă identitatea, portul popular poate fi considerat o formă nonverbală de comunicare identitară. O cămașă tradițională, o ie, o catrință, un brâu, o năframă sau o piesă de podoabă nu sunt simple obiecte. Ele pot indica originea, vârsta, statutul social, statutul marital și contextul ceremonial.

Cu alte cuvinte, costumul are propriul său vocabular simbolic. Are o gramatică a formelor și a ornamentelor, iar această „limbă” poate fi citită de comunitatea care îi cunoaște semnificațiile. De aceea, portul popular este una dintre cele mai vizibile forme de afirmare a identității.
Atunci când un român din Serbia îmbracă portul tradițional la o sărbătoare, la o manifestare culturală sau religioasă, gestul nu este doar unul estetic, ci este un act de apartenență. Este modul de a spune, fără cuvinte: „Aceasta este memoria din care provin.”

VIII. Tradiția nu înseamnă încremenire

Aici apare una dintre problemele importante ale prezentului. Cum păstrăm tradiția într-o lume aflată într-o continuă schimbare?

Răspunsul nu poate fi izolarea.

O tradiție care nu se adaptează, riscă să devină doar obiect de muzeu, dar o tradiție care renunță la propriile repere riscă să-și piardă identitatea.

De aceea, cred că trebuie să vorbim despre continuitate, nu despre încremenire.

Un costum popular păstrat într-un cufăr reprezintă patrimoniu. Dar un costum transmis și purtat de un tânăr reprezintă patrimoniu viu. O carte veche în limba română este un document, iar un copil care o citește transformă documentul în continuitate. O biserică este patrimoniu, dar o comunitate care se roagă în ea face ca acel patrimoniu să fie viu.

IX. Familia, școala și Biserica – spațiile continuității

În opinia mea, trei instituții au o responsabilitate fundamentală în păstrarea identității: familia, școala și Biserica.

Familia este primul spațiu în care copilul aude limba, școala este spațiul în care limba devine instrument de cultură și cunoaștere, Biserica este spațiul în care limba se întâlnește cu sacrul, iar comunitatea culturală este spațiul în care tradiția este transformată în experiență colectivă.

Dacă aceste instituții comunică între ele, avem șanse reale ca identitatea să fie transmisă, însă dacă ele se separă, fiecare dintre ele devine mai vulnerabilă.

De aceea, educația identitară nu trebuie să fie doar responsabilitatea profesorului de limba română sau a profesorului de istorie. Ea este o responsabilitate comunitară.

X. Generația tânără – adevărata măsură a continuității

Generația tânără este adevărata probă a continuității. Dacă tânărul român din Serbia vorbește românește, cunoaște istoria comunității sale, înțelege semnificația credinței și poate identifica simbolurile propriului port tradițional, atunci avem o comunitate care nu doar își conservă trecutul. Avem o comunitate care își construiește viitorul și aici cred că se află și misiunea educației. Noi, nu trebuie să-i cerem tânărului să trăiască în trecut. Trebuie să-l ajutăm să înțeleagă trecutul pentru a putea păși în viitor fără să-și piardă rădăcinile.

Concluzii

Privind această temă din perspectiva istoriei, a religiei și a culturii, putem spune că limba este memoria exprimată prin cuvânt; credința este memoria exprimată prin rugăciune și ritual; portul popular este memoria exprimată prin simbol și imagine. Împreună, ele alcătuiesc un adevărat sistem de conservare a identității, dar identitatea nu este doar moștenire. Este și responsabilitate.

Noi nu suntem doar beneficiarii unei moșteniri primite de la înaintași. Suntem, la rândul nostru, veriga dintre cei care au fost și cei care vor veni.

De aceea, Ziua Limbii Române, celebrată aici, în mijlocul comunității românești din Serbia, capătă o semnificație care depășește caracterul festiv. Este un moment de reflecție asupra continuității, pentru că limba română nu are nevoie doar de sărbători. Are nevoie de oameni care să o vorbească, iar portul popular nu are nevoie doar de vitrine. El are nevoie de generații care să-i înțeleagă simbolurile și să-l poarte cu conștiința propriei istorii.

Așadar, poate că adevărata întrebare pe care trebuie să ne-o punem astăzi nu este ce am primit de la înaintașii noștri, ci ce vom lăsa celor care vin după noi, iar cât timp limba română va fi vorbită în familie, citită în școală, rostită în biserică și cântată la sărbătoare, cât timp portul popular va fi purtat și explicat generațiilor tinere, memoria românească din Serbia nu va fi doar conservată. Va fi continuată și poate că aceasta este cea mai profundă semnificație a titlului nostru: „Limba noastră-i o comoară.”

O comoară nu este valoroasă doar pentru că a fost primită, ci este valoroasă pentru că nu este lăsată să se piardă.