Faktor Plus plasează lista lui Aleksandar Vučić la 48,6%, iar Lista Studențească la 37,1%. Cercetarea a fost realizată între 16 și 20 septembrie, pe un eșantion de 986 de persoane, și estimează o participare de aproximativ 62%. În aceeași cercetare, socialiștii lui Ivica Dačić sunt cotați la 4,9%, iar coaliția „Serbia Europeană” la 3,6%.

NSPM vede însă o competiție diferită. Ultima sa măsurătoare plasează Lista Studențească la 44,4%, față de 41,7% pentru tabăra lui Vučić. În vară, aceeași cercetare indica 39,6% la 37,5%, ceea ce sugerează că polarizarea s-a accentuat și că ambele blocuri au absorbit o parte din electoratul formațiunilor mai mici.

Există și cercetarea CRTA, realizată în iunie prin interviuri față în față cu 2.324 de cetățeni adulți. Dintre alegătorii care aveau deja o opțiune, 44,9% indicau Lista Studențească și 35,7% SNS. Aceeași cercetare arăta că 60% dintre cetățeni continuau să susțină protestele, în timp ce 12% erau indeciși, iar 9% declarau că nu intenționează să voteze.

Diferențele dintre sondaje sunt prea mari pentru ca unul dintre ele să fie transformat într-un verdict. Dar tocmai contradicția lor spune ceva important despre Serbia.

Țara intră în aceste alegeri profund polarizată, cu două blocuri care cresc simultan și cu partidele tradiționale împinse spre periferia confruntării. Analistul Đorđe Vukadinović vorbește deja despre un scrutin cu caracter de referendum.

Într-o asemenea atmosferă, alegerea devine treptat mai puțin una între programe și mai mult una între continuitate și schimbare. Vučić sau după Vučić. Totuși, cele două tabere nu pornesc de pe poziții perfect egale.

Aleksandar Vučić și SNS au un avantaj pe care sondajele îl măsoară greu: organizația. După mai bine de un deceniu de putere, SNS dispune de o infrastructură politică națională, organizații locale, activiști și o experiență electorală incomparabil mai mare decât cea a adversarului său principal.

Lista Studențească dispune de altceva: capacitatea de a transforma o mobilizare socială excepțională într-o mobilizare electorală. Aici credem că se află una dintre cheile zilei de 25 octombrie.

Dacă participarea rămâne apropiată de cea a unui scrutin obișnuit, infrastructura SNS îi oferă lui Vučić un avantaj important. Dacă alegerile capătă cu adevărat caracterul unui referendum și la urne ajung masiv tinerii, participanții la proteste, alegătorii urbani și oamenii care în scrutinurile precedente au rămas acasă, rezultatul devine considerabil mai greu de anticipat.

Din coroborarea informațiilor disponibile, evaluarea noastră este că Vučić păstrează un avantaj structural și rămâne într-o poziție foarte puternică pentru a termina scrutinul pe primul loc. Dar posibilitatea ca tabăra sa să nu poată construi o majoritate parlamentară este astăzi suficient de reală pentru a schimba natura acestor alegeri.

Aceasta este diferența fundamentală față de multe dintre scrutinurile precedente. Pentru Vučić, nu mai este suficient să termine primul. Trebuie să poată guverna.

Dacă Vučić câștigă

În cazul unei victorii clare, Aleksandar Vučić va încerca aproape sigur să transforme rezultatul din 25 octombrie în ceva mai important decât un nou mandat parlamentar. Va încerca să îl transforme într-un verdict asupra ultimilor doi ani.

După tragedia de la Novi Sad, după protestele care au urmat, blocajele universitare și apariția unei mișcări capabile să conteste nu doar Guvernul, ci modul în care funcționează instituțiile statului, o nouă victorie îi va permite să transmită un mesaj simplu: Serbia a protestat, dar Serbia a și votat.

Pentru Vučić, aceasta ar putea fi adevărata miză a scrutinului. Nu doar păstrarea puterii, ci recuperarea legitimității.

La 27 septembrie, Vučić a demisionat din funcția de președinte, încheindu-și al doilea și ultimul mandat cu aproximativ șapte luni mai devreme și deschizându-și astfel posibilitatea revenirii în fruntea Guvernului. Este una dintre cele mai riscante decizii ale carierei sale politice.

Dar este și una perfect compatibilă cu modul în care Vučić a făcut politică în ultimul deceniu: atunci când sistemul este pus sub presiune, personalizarea confruntării îi permite să transforme alegerile într-un vot asupra propriei persoane. Dacă reușește, centrul puterii se va muta din nou.

Serbia este constituțional o republică parlamentară, însă în ultimii ani centrul real al deciziei politice s-a aflat în jurul Președinției. Revenirea lui Vučić ca prim-ministru ar readuce puterea politică efectivă în interiorul Guvernului.

Nu ar fi începutul unei alte Serbii. Ar fi o nouă etapă a aceluiași sistem. Numai că Vučić nu ar mai conduce Serbia de dinainte de noiembrie 2024.

Protestele au produs deja o schimbare pe care nici măcar o victorie electorală nu o poate anula. Au mobilizat o generație care participa mai puțin la politica tradițională, au creat un nou pol de opoziție și au demonstrat că o alternativă la SNS poate apărea în afara partidelor care au încercat ani la rând să îl învingă. De aceea, diferența dintre o victorie clară și una la limită va fi enormă.

Dacă Vučić câștigă confortabil, formează fără dificultate o majoritate și scrutinul este considerat credibil, energia protestelor va scădea probabil. Mișcarea nu va dispărea, dar argumentul urnelor va fi greu de ignorat.

Dacă însă SNS termină cu puțin înaintea Listei Studențești și trebuie să construiască o majoritate fragilă, criza politică nu va fi închisă.

Vučić poate câștiga alegerile fără să recâștige liniștea politică a Serbiei. Iar dacă un rezultat strâns este însoțit de acuzații credibile privind nereguli, strada poate redeveni imediat actor politic.

Din acest motiv, evaluarea ODIHR va conta neobișnuit de mult. Misiunea desfășurată pentru scrutinul din 25 octombrie cuprinde 14 experți internaționali la Belgrad și 30 de observatori pe termen lung în întreaga țară, iar ODIHR a anunțat că intenționează să solicite încă 300 de observatori pentru perioada imediat anterioară alegerilor. Primele concluzii sunt programate pentru 26 octombrie.

Într-o competiție atât de polarizată, legitimitatea procesului poate deveni aproape la fel de importantă precum diferența dintre primele două liste.

În politica externă, o victorie a lui Vučić ar însemna probabil mult mai multă continuitate decât schimbare.

Serbia va continua să urmărească oficial integrarea europeană, păstrând în același timp relațiile tradiționale cu Rusia, cooperarea economică extinsă cu China și dialogul pragmatic cu Statele Unite.

Această politică de echilibru este adesea asociată exclusiv cu Vučić, dar rădăcinile ei sunt mai profunde decât un singur lider. Ea reflectă geografia, istoria, interesele economice și contradicțiile unei societăți care privește spre Uniunea Europeană fără să accepte în mod automat toate implicațiile unei alinieri geopolitice occidentale. Nici dosarul Kosovo nu ar deveni mai simplu după o victorie a SNS.

Un Vučić reconfirmat ar avea probabil mai multă autoritate pentru negociere, dar nu neapărat mai mult spațiu pentru concesii. După o campanie atât de polarizată, costul intern al oricărui compromis perceput drept prea mare ar rămâne considerabil.

În consecință, scenariul unei victorii Vučić este relativ ușor de anticipat: continuitate geopolitică, mutarea centrului puterii către Guvern și o încercare de reconsolidare internă a sistemului. Dar nu neapărat întoarcerea la stabilitatea de odinioară.

Dacă Vučić pierde

Cel de-al doilea scenariu este mult mai greu de anticipat.

Dacă Lista Studențească termină prima sau dacă, indiferent de ordinea primelor două liste, se poate construi o majoritate parlamentară fără SNS, presa internațională va vorbi inevitabil despre „victoria studenților”. Formula este atrăgătoare. Dar nu descrie exact ceea ce se întâmplă în Serbia.

„Studentska lista – Studenti pobeđuju” nu este o listă alcătuită din studenții care au ocupat universitățile și au condus protestele. Mișcarea studențească a construit proiectul, a stabilit mecanismul de selecție și i-a oferit legitimitatea politică, dar candidații sunt în principal profesioniști din afara nucleului studențesc.

RIK a proclamat oficial lista cu 250 de candidați la 15 septembrie. Primul este Ilija Srdanović, cardiolog și profesor al Facultății de Medicină din Novi Sad. Printre candidați se regăsesc fostul mare baschetbalist Dejan Bodiroga, fostul guvernator al Băncii Naționale Dejan Šoškić, sociologul Jovo Bakić, actorul Tihomir Stanić, activistul Zlatko Kokanović, cadre universitare, medici, juriști, ingineri și alte personalități profesionale și publice.

Studenții au explicat chiar că au urmărit selectarea unor oameni capabili să ducă în instituții o parte din lupta purtată până acum în stradă. Această distincție este fundamentală. Dacă lista câștigă, Serbia nu va fi condusă de studenți.

Va încerca un experiment politic mult mai interesant: o mișcare studențească ce încearcă să transfere legitimitatea dobândită prin protest către o elită profesională selectată pentru a intra în instituții.

Este, probabil, cea mai mare forță a proiectului.

Studenții pot susține că nu au organizat protestele pentru a deveni deputați, miniștri sau beneficiari ai schimbării politice. Dar tocmai aici se află și principala vulnerabilitate a proiectului. Cât timp obiectivul este înfrângerea actualei puteri, legitimitatea protestului și cea a candidaților selectați se suprapun. După victorie, raportul se schimbă. Puterea trebuie exercitată de cineva.

Trebuie desemnat un prim-ministru, trebuie format un cabinet, trebuie votat un buget, trebuie conduse ministerele, negociat cu Bruxellesul și Priștina, administrate întreprinderile publice și luate decizii care inevitabil vor nemulțumi o parte dintre cei care au susținut schimbarea. De aici rezultă ceea ce considerăm cel mai probabil model al unei prime guvernări fără Vučić. Nu o revoluție. Nu un „guvern al studenților”.

Ci un executiv reformist, cu o componentă tehnocrată importantă, sprijinit de o majoritate politică eterogenă și concentrat în prima perioadă asupra reconstrucției instituționale.

Această formulă ar fi compatibilă cu însăși structura Listei Studențești și ar permite menținerea împreună, cel puțin temporar, a unor grupuri care au viziuni diferite asupra politicii externe sau economiei, dar împărtășesc obiectivul reformării instituțiilor.

Aici ar începe probabil primele schimbări: justiție, combaterea corupției, transparența contractelor publice, administrație, legislație electorală și raporturile dintre putere și mass-media. Dar tocmai după primele reforme ar începe adevărata dificultate. Coaliția socială care susține schimbarea este foarte largă.

În ea există alegători proeuropeni, conservatori, oameni favorabili relației tradiționale cu Rusia și cetățeni pentru care asemenea dispute geopolitice sunt mult mai puțin importante decât corupția, funcționarea instituțiilor și responsabilitatea celor aflați la putere. Din acest motiv, o victorie a Listei Studențești nu ar trebui interpretată drept o alegere geopolitică între Rusia și Occident. Ar fi, înainte de toate, un vot asupra modului în care este guvernată Serbia.

Relația cu Uniunea Europeană s-ar putea îmbunătăți rapid, în special dacă noul guvern ar începe reforme privind statul de drept, administrația și libertatea presei.

Dar Serbia nu ar deveni peste noapte un stat complet aliniat Occidentului. Relațiile economice cu China ar continua. Legăturile istorice și politice cu Rusia nu ar dispărea. Iar Kosovo ar rămâne cea mai dificilă problemă de politică externă.

De fapt, un nou guvern ar putea avea inițial chiar mai puțin spațiu de compromis în dosarul Kosovo. Motivul este simplu. În opoziție, Vučić și SNS nu ar mai trebui să negocieze cu Bruxellesul și Priștina.

Ar putea critica orice concesie făcută de noua putere și ar putea prezenta fiecare compromis drept dovada că schimbarea politică a slăbit interesele naționale ale Serbiei.

Un guvern reformist și mai apropiat instituțional de UE ar putea descoperi astfel că una dintre primele sale mari vulnerabilități se află exact în relația cu Kosovo.

Vučić poate pierde alegerile fără să dispară

Aceasta este, în opinia noastră, partea cea mai importantă a scenariului unei schimbări de putere. O eventuală înfrângere a lui Aleksandar Vučić nu trebuie confundată cu dispariția sa politică, Vučić are 56 de ani.

SNS dispune de o organizație națională puternică, administrații locale, parlamentari, consilieri și activiști, precum și de experiența acumulată în mai bine de un deceniu de guvernare. O noapte electorală poate schimba Guvernul.

Nu poate șterge într-o noapte infrastructura politică acumulată în paisprezece ani.

Dacă o nouă majoritate începe să se fragmenteze, dacă reformele produc costuri economice, dacă apar dispute asupra Kosovo, Rusiei sau integrării europene ori dacă așteptările uriașe ale societății nu sunt satisfăcute suficient de repede, Vučić va avea condiții excelente pentru revenire. Din opoziție nu va mai trebui să administreze contradicțiile Serbiei. Va trebui doar să le exploateze.

De aceea, o eventuală victorie a adversarilor săi pe 25 octombrie nu ar reprezenta automat sfârșitul sistemului Vučić. Ar reprezenta începutul testului acestui sistem în afara guvernării. Iar adevărata măsură a unei schimbări politice nu va fi prima alegere pierdută de SNS. Va fi scrutinul următor.

Dacă noua putere reușește să reformeze instituțiile, să mențină o majoritate funcțională și să evite revenirea rapidă a SNS, abia atunci vom putea vorbi despre o schimbare structurală a politicii sârbe.

Cifra decisivă poate să nu fie procentul câștigătorului

Există însă și un scenariu intermediar, poate chiar mai important decât sugerează campania. Vučić poate termina primul fără să poată forma Guvernul. Lista Studențească poate termina prima fără să aibă o majoritate alternativă.

Adunarea Națională are 250 de deputați. Pentru o majoritate sunt necesare 126 de mandate. Pragul electoral este de 3% pentru listele obișnuite, în timp ce listele minorităților pot participa la distribuirea mandatelor și sub acest prag. Mandatele sunt repartizate prin sistemul celor mai mari câturi, metoda D’Hondt. Pentru listele minorităților aflate sub 3%, legislația prevede și majorarea cu 35% a câturilor utilizate la distribuirea mandatelor.Această matematică face ca rezultatele formațiunilor aflate în jurul pragului să devină extrem de importante.

Sondajul Faktor Plus, de exemplu, plasează SPS la 4,9%, „Serbia Europeană” la 3,6% și dreapta condusă de Miloš Jovanović la 2,8%. O diferență de câteva zecimi poate modifica semnificativ distribuția mandatelor.

Într-o asemenea situație, întrebarea relevantă în noaptea de 25 octombrie nu va fi doar cine a ieșit primul. Va fi cine poate ajunge la 126. Aceasta este cifra care separă victoria electorală de putere.

Iar dacă niciunul dintre cele două blocuri nu poate construi rapid majoritatea, Serbia poate intra într-o perioadă de negocieri politice dificile, în care SPS, formațiunile mai mici și, în anumite configurații, reprezentanții minorităților vor căpăta o importanță mult mai mare decât sugerează procentele lor. În acel scenariu, campania nu se va termina pe 25 octombrie.

Doar se va muta din stradă și din studiourile de televiziune în Parlament și în negocierile pentru formarea Guvernului.

Serbia s-a schimbat deja

Dincolo de toate aceste calcule, există o concluzie pe care scrutinul nu o mai poate modifica. Serbia din octombrie 2026 nu mai este Serbia în care principala întrebare electorală era cât de mare va fi victoria SNS.

Pentru prima dată după mulți ani există o discuție serioasă despre posibilitatea ca Aleksandar Vučić să piardă controlul executivului. Și această alternativă nu a fost construită de opoziția tradițională.

A apărut dintr-o mișcare studențească ce a reușit să lege protestul de urne, dar care a făcut în același timp un lucru neobișnuit: a refuzat să îi transforme pe studenți în noua elită parlamentară și a selectat în locul lor profesioniști cărora încearcă să le transfere legitimitatea câștigată în stradă. Nu știm încă dacă acest experiment va funcționa. Dar știm că a schimbat jocul.

Dacă Vučić câștigă clar, va demonstra încă o dată extraordinara reziliență a sistemului construit în jurul său. Va reveni probabil în centrul executivului cu o legitimitate electorală proaspătă și va putea susține că Serbia a avut posibilitatea unei schimbări și nu a ales-o. Dar nu va mai conduce aceeași țară.

Va conduce o societate mai polarizată, în care există pentru prima dată după mult timp o alternativă capabilă să mobilizeze o parte foarte importantă a electoratului fără să provină din partidele tradiționale.

Dacă Vučić pierde, nici adversarii săi nu vor primi o Serbie nouă, pregătită pentru reformă. Vor primi exact Serbia existentă.

Cu instituțiile sale, cu administrația sa, cu rețelele politice construite în ultimii paisprezece ani, cu relația complicată cu Uniunea Europeană, cu Rusia și China, cu Kosovo și cu toate contradicțiile unei societăți care va aștepta rezultate foarte rapide de la o putere complet nouă. Și îl vor primi pe Aleksandar Vučić în opoziție.

Din acest motiv, evaluarea noastră este că alegerile din 25 octombrie nu vor produce o ruptură instantanee în niciunul dintre cele două scenarii.

Dacă Vučić câștigă, Serbia va intra într-o perioadă de continuitate politică, dar nu neapărat de stabilitate socială.

Dacă pierde, Serbia va intra într-o tranziție instituțională dificilă, cu șanse reale de reformă, dar și cu riscul unei majorități eterogene și al revenirii SNS.

Iar dacă rezultatul este foarte strâns și niciuna dintre tabere nu poate construi rapid cele 126 de mandate, perioada de după alegeri poate deveni chiar mai complicată decât campania. Privind împreună sondajele, structura celor două blocuri, sistemul electoral și capacitatea lor de mobilizare, aceasta ni se pare prognoza cea mai apropiată de realitatea actuală:

Vučić rămâne extrem de greu de învins, dar pentru prima dată după mulți ani nu mai este imposibil de învins. Iar dacă va fi învins, schimbarea Guvernului va fi doar începutul schimbării Serbiei, nu finalul ei.

Pe 25 octombrie vom afla cine a primit cele mai multe voturi. În zilele următoare vom afla cine poate strânge 126 de mandate.

Abia după aceea vom începe să vedem dacă Serbia a intrat într-o nouă epocă politică sau dacă Aleksandar Vučić a reușit, încă o dată, ceea ce a făcut de atâtea ori în cariera sa: să se adapteze unei crize și să supraviețuiască politic.